MANIFESTO 2009 - Impresiile mele scrise cu intarziere, dar simtite din primul moment

...Din nou am constatat pe propria-mi piele cum nu ne mai facem timp, din pacate, pentru ceea ce ne place cu adevarat. Asa s-a intamplat in privinta scrisului pe blog, pentru ca ziua, din pacate, nu are decat 24 de ore.

Am promis ca voi incerca sa imi spun impresiile despre dezbaterea Manifesto 2009 si, in general, despre parerea mea in ceea ce priveste credinta mea in stanga europeana. O sa incerc acum sa o fac, in putine cuvinte, din aceleasi considerente de timp.

Am pornit in politica din convingerea ferma ca pot schimba lumea. M-am lovit de realitatea care mi-a demonstrat ca mai de graba lumea in care ma misc imi va schimba mie optica despre politica in general, despre cum se face politica in Romania, in special. Acum ma multumesc sa reusesc ca, macar pe plan local, sa deschid ochii celor din jurul meu pentru a-i face sa constientizeze importanta votului si, pentru ca inca mai sunt indrazneata, sa fac propaganda stangii. Drept urmare,voi milita in continuare pentru singura doctrina cu care ma identific, evident, cea de stanga.


Primul lucru pe care l-am aflat la dezbaterea de care fac vorbire a fost ca militantismul, din pacate, nu se mai poarta. Ca exista o ingrijorare, pe deplin indreptatita, a unor lideri carora le-a pasat si le pasa inca de tara lor si de ce se intampla in politica romaneasca si, mai departe, in societate, vizavi de modul in care inteleg majoritatea sa faca politica. Adica din interes. Problema este ca primeaza interesul personal in fata celui de grup. O stiam de ani de zile, dar a fost placut, sincer, sa aud ca ingrijorarea aceasta merge pana la liderii marcanti ai stangii romanesti. Recunosc, personajul cu pricina a fost pentru mine mereu un model si nu m-a dezamagit niciodata, asa ca surpriza nu a fost chiar asa de mare.

Apoi am aflat de la europarlamentarii nostri ca la Bruxelles uneori politicienii romani sunt uniti, indiferent de doctrina. Asta da surpriza! Am luat partea plina a paharului si am exclamat cu multumire: "Deci, se poate!". Evident, nu intotdeauna, dar trebuie sa recunoastem ca este un inceput promitator.

Am mai aflat, de asemenea, ca Parlamentul European functioneaza dupa niste reguli foarte stricte care nu sunt doar scrise pe hartie, ci chiar se aplica. Rigoarea este ceea ce, din pacate, lipseste aproape cu desavarsire pe plaiurile mioritice.

In privinta conflictelor cu romanii din Italia, europarlamentarii invitati la dezbatere ne-au povestit despre cum europarlamentari italieni, contrariati de ceea ce se intampla cu concetatenii nostri, au avut initiativa la Bruxelles de a incerca sa stopeze acest fenomen atat de stupid. Eu continui sa cred ca cea mai vinovata de tot ce s-a intamplat acolo a fost presa, adica manipularea prin presa. Atat cea italiana cat si cea romana, iar autoritatile din Romania, cele care trebuia sa ia o atitudine, s-au facut ca ploua.

De asemenea, in legatura cu criza mondiala generata de banci, ni s-au prezentat si argumentat doua variante : una foarte pesimista, alta mai optimista. In cea pesimista, scenariul suna cam asa: criza bancara genereaza criza monetara, care genereaza criza economica si care, la randul ei, poate genera razboi. Prima data mi s-a parut o exagerare, dar argumentele m-au convins ca nu este o varianta exclusa, ci doar una pe care trebuie sa o luam in calcul si apoi sa o evitam. E simplu: orice stat al Uniunii Europene trebuie sa constientizeze faptul ca nu poate trece prin aceasta criza de unul singur. Ca, intr-o lume in care globalizarea exista deja, statele care au resurse trebuie sa ajute statele mai putin dezvoltate nu doar pentru cele din urma, ci pentru ca toti, impreuna, sa trecem cu cat mai putine pierderi peste aceasta criza. Si nu dintr-o dragoste netarmuita pentru natura umana, ci pentru ca si cele mai dezvoltate tari au companii sau fac parte din multinationale care isi desfasoara activitatea pe cuprinsul statelor slab dezvoltate. Daca aceste state isi ajuta doar partea din companie care isi desfasoara activitatea pe teritoriul propriei tari, insa refuza sa ajute, in egala masura, si "restul" companiei,aparent ajutorul ii profita, dar, in realitate, nu rezolva decat o parte din problema, iar rezultatul, in ansamblu, poate sa aiba repercursiuni grave pentru ambele state.

Cea de-a doua parere, a distinsului Christoph ZOPEL - presedintele Comisiei Economice al Internationalei Socialiste si cel care a ajutat Romania enorm de mult, fara ca persoana dansului sa fie in aceeasi masura cunoscuta si apreciata de catre romani, s-a bazat cam pe aceleasi idei generale, insa intr-o nota ceva mai optimista si la fel de posibila.

Referindu-ne la Romania in contextul crizei mondiale, nu am putut sa nu ma amuz ascultand, la interval de cateva ore, doua pareri diametral opuse sustinute de doi lideri romani, unul care vede Romania din exterior, celalalt, din interior si din prisma electorala. Primul considera ca Romania nu are resurse proprii pentru gestionarea crizei in Romania. Dar ca, ajutata de catre comunitatea europeana, poate sa treaca onorabil de aceasta criza. Ca si in contextul in care am avea drept guvernanti numai si numai genii tot nu ar fi suficient, pentru ca nu poti ajuta populatia intregii tari cand tu, ca si stat, nu ai un sac din care iei bani si ii distribui fara ca la un moment dat, mult inainte de a se acoperi minimul necesar fiecaruia, acestia sa nu se sfarseasca. Cel de-al doilea, insa, la interval de doar cateva ore, ne garanta ca stanga romaneasca, impreuna cu partenerul de guvernare, va scoate pana la urma Romania din criza. Oricat mi-as dori sa cred in cea de-a doua varianta, ratiunea imi spune ca prima este singura varianta realista.

Acestea sunt, in linii mari, ideile cu care am plecat de la dezbaterea Manifesto 2009. A fost intr-un fel o gura de oxigen pentru a spera ca intr-o zi si in Romania se va face o politica la nivel profesional. Pentru ca, din acest punct de vedere, avem cu adevarat profesionisti, chiar daca ei sunt acum mult mai apreciati in UE decat in Romania.

Ma bazez pe instinctul de conservare al omului, in genere, si ca acest instinct, acum amortit bine de tot in privinta politicii, il va determina pe omul de rand sa ia mai putin in serios picanteriile mascaricilor care apar pe la televizor sub titlul de politicieni "jucatori", sa lase ficele acestora care nu au inclinatie decat cel mult spre modeling si piticii din poveste si sa se gandeasca de doua ori inainte de a pune stampila in cabina de vot. Sau, daca propria constinta ii spune ca nu merita sa se prezinte la vot, atunci sa taca. Sa nu se planga. Sa se hraneasca din hahaituri si sa aiba, daca mai poate, "succesuri" in toate.

Plecand de la dezbaterea MANIFESTO 2009 am rasuflat usurata: politica nu este o cauza pierduta in Romania, doar romanii sunt acum, din pacate, putin mai ignoranti cu propria viata decat ar trebui sa fie.

Manifesto 2009 - programul politic al stangii europene

Am avut placerea de a lua parte la lansarea programului politic al stangii europene in Romania. Si chiar a fost o reala placere sa constat cum se face cu adevarat politica si sa iau parte la o sesiune in care, practic, invitatii din inalta sfera a politicii europene de stanga nu au spus doar lucruri care suna frumos. Insa, pe de alta parte, si-au argumentat, lasand la o parte populismul, parerile despre Uniunea Europeana, despre Romania si, desigur, despre cel mai fierbinte subiect al zilelor noastre, criza cu care se confrunta umanitatea.

De-a lungul catorva postari, voi incerca sa cuprind concluziile la care s-a ajuns in privinta fiecaruia dintre subiectele enuntate, pornind de la programul conferintei, pe durata celor 3 zile (20 02 2009 - 22 02 2009), pe care o sa il prezint in cele ce urmeaza:

1. Dezbatere PES Activists

Conferentiari:
Adrian SEVERIN - liderul delegatiei PSD in PE
Gabriela CRETU - europarlamentar
Julian SCOLA - Communication Director PE
Jose Reis SANTOS - coordonator PES Activists Portugalia
Edin TREBINJAC - coordonator PES Activists Bosnia
Daniel ROSII - coordonator PES Activists Metz


2. Dezbatere "Politica externa a Uniunii Europene"

Conferentiari:
Ioan Mircea PASCU - europarlamentar
Nicolae BANICIOIU - presedinte TSD
Julian SCOLA - Communication Director PES
Oana MIZIL - deputat PSD
Ionut SIBIAN - director FDSC
Cristian RIZEA - deputata PSD
Liviu SABAU - coordonator PES Activists Bihor

3. Dezatere "Solutii oferite de stanga europeana la criza economica internationala"

Conferentiari:
Christoph ZOPEL - presedintele Comisiei Economice a Internationalei Socialiste
Victor BOSTINARU - europarlamentar
Ovidiu JURCA - vicepresedinte BNS
Dan MIHALACHE
Cristian DUMITRESCU - secretar international PSD


4. Dezbatere "Manifesto 2009 - ce propune stanga Europeana"

Conferentiari:
Christoph ZOPEL - presedintele Comisiei Economice al Internationalei Socialiste
Mircea GEOANA - presedinte PSD
Adrian Severin - liderul delegatiei PSD in PE
Pedro CASTRO - presedintele federatiei spaniole a municipalitatilor si provinciilor
Adriana TICAU - europarlamentar
Oana MIZIL - deputat PSD

Gazda evenimentului a fost Victor NEGRESCU, coordonator PES Activists Romania.

Inainte de a incheia aceasta introducere, as dori sa specific faptul ca tot acest eveniment a fost o dovada pentru politica din Romania ca se poate si altfel, ca dialogul direct, sincer poate naste solutii viabile pentru tara noastra in context european. Iar solutia in salvarea nationala - si aici ma refer nu doar la o solutie economica, ci m-as incumeta sa cred ca inculsiv salvarea traditiilor noastre, a "romaninsmului"- sta in abordarea problemelor cu care ne confruntam in contextul intregului spatiu european din care facem parte. Daca vom cauta sa rezolvam probleme tarii noastre doar din interior, izolat, nu vom ajunge la un rezultat multumitor pentru cetateanul roman. Evident, insa, nu va fi un drum usor pentru Romania, insa important este ca avem solutii.

...Zvon de colind!

Iubesc sarbatorile de iarna! Cu tot ce inseamna acestea: mirosul de brad, de scortisoara, vanilie si portocale rascolesc simtirile mele dintotdeauna si imi amintesc, inevitabil, de toata caldura pe care iarna ne-o aduce, in mod paradoxal, odata cu apropiata venire a lui Mos Craciun.

Iubesc sarbatorile de iarna pentru ca ele, mai mult ca oricare alta sarbatoare a omenirii, ne aduc aminte sa fim mai calzi, sa fim mai "acasa" decat oricand... Si, oricat de zbuciumat a fost un an sau altul, devenim blanzi si domestici de indata ce se aud zvonuri de colind. Si ne reintoarcem acolo unde ne simtim cel mai bine: langa ai nostri.

Cat de frumos stiu, totusi oamenii sa traiasca atunci cand traiesc simplu, cand pun sufletul mai presus decat orice!

Cel mai mult imi place, in zilele tot mai zgribulite de decembrie, sa stau in casuta noastra, in acest colt de lume la care ne intoarcem iar si iar si sa ascult colinde in fata unei cani de ceai cu gust de scortisoara. Si, in timp ce sorb incet din magicul amestec, sa ma regasesc si sa imi reamitesc cat de binecuvantata sunt sa ii am pe cei dragi aproape de mine.

Si mai am o singura dorinta, pentru ca acest peisaj drag mie sa fie complet, inainte ca Mosul sa puna darurile lui sub brad: pentru ca ma simt ca intr-o poveste, astept sa ninga precum in povesti! Astept, ca un copil, zapada!

Dar muntii unde-s?

... In agitatia cu care se scurg zilele noastre, aproape uitasem ca intr-o vreme imi placea sa scriu... Si norocul a fost sa gasesc ceva care sa ma inspire, pentru ca, brusc, sa imi aduc aminte de una dintre cele mai relaxante modalitati de a-mi petrece o seara friguroasa de toamna...

In ultimele zile, am avut norocul de a redescoperi viata la tara... Zi de zi las in urma forfota si griul orasului pentru a ma indrepta, pret de cateva ore, spre satele din apropierea Sibiului. Si colind ulitele pline de un farmec aparte, cu al lor miros toamna tarzie, cu frunze abia mai tinandu-se prin copaci si cate un foc razlete, prin al carui fum cele mai putin norocoase dintre ele ne mai dau un ultim semn ca au existat...

In oricare dintre satele din jurul Sibiului gasesc ceva ce ma incanta. Si descopar, de fiecare data, o noua minune a naturii pe langa care pana la acel moment am trecut nepasatoare. Fiecare apus pe care l-am vazut a fost unic, pana si frigul care isi cere drepturile odata cu lasarea serii are un gust distinct dintr-un sat in altul, semn ca satul romanesc are inca suflet, are inca personalitate.

O alta parte nepretuita din tot ceea ce inseamna viata la tara sunt oamenii locului. Intr-o liniste de mormant, oamenii simpli isi duc in tihna viata lor simpla, dar atat de frumoasa, atat de "vie". Ii intalnesti din cand in cand stand in portile caselor lor. Cu siguranta ies in poarta doar pentru ca aud zgomote si simt ca niste straini vin sa le tulbure linistea. Manati de curiozitate, stau fiecare semeti in pridvor si privesc parca dincolo de noi. Au in acea privire o intreaga filosofie de viata: sunt mandri, sunt stapani. Nu ne ies in intampinare, insa, in momentul in care ne indreptam spre ei, ne primesc cu bratele deschise. Uneori raspund la intrebari complicate cu raspunsuri atat de neasteptate, dar de o logica elementara, care te dezarmeaza. Vorbesc putin, dar spun multe. Si, inevitabil, au doua modalitati de a incheia un dialog: " Sanatate" sau "Doamne ajuta". Ce urare poate fi mai frumoasa?

Ca tara, subestimam atat de mult gandirea taranului roman si punem atat de putin pret pe viata lui. Si cat de mult gresim! Ei sunt tot ce ne ramane din trecutul nostru. Un trecut pe care il credem mort, dar care traieste mut si se uita la noi neintelegand de ce ne-am schimbat. Avem, inca, atat de mult de invatat de la cei care traiesc in satele noastre!

Eu continui sa cred ca Romania arata ca o mare groapa de gunoi doar din vina noastra, a orasenilor. Am remarcat inca din primul sat in care am fost cat de curat isi tin oamenii in fata casei lor. Nu asteapta sa vina nimeni sa le faca curatenie, pentru ca ei stiu ca locul acela spune multe despre cat de gospodari sunt. Si ii vezi in fiecare seara maturand, barbati sau femei, bucatica de trotuar, asfaltat sau neasfaltat, care le trece prin fata locuintei. Dar noi? Numeri pe degetele unei maini blocurile din cartierele din oras unde nu vezi, in fata blocurilor, mormane de mizerii, peturi, hartii si tot felul de resturi menajere. Si, chiar si acele putine blocuri-exemplu, au , de obicei, tot un om de la tara, mutat la oras, care face curatenie pentru tot blocul in care locuieste, de rusinea lui. Suntem noi niste "domni de la oras"? Nicidecum, suntem produsul propriei ignorante. Nimic mai mult. Si exemplul meu este, poate, cel mai putin important. Avem alte si alte metehne, muuult mai daunatoare pentru noi, in primul rand, si pentru lumea in care traim.

Dar lucruri ieftine si frumos ambalate ne indeamna sa ne europenizam uitandu-ne prin mall-urile din alte tari si mimand viata din marile metropole.

... Prefer sa ma intorc, inca un moment, la farmecul satului sibian. . . Astazi, stand si contempland peisajul care mi se infatisa, am vazut cum soarele apunea ca o rana in spatele muntilor. Muntii, incantarea copilariei mele, nu ii mai vazusem de ceva vreme...

Din orice colt al Sibiului muntii se vad... Nu i-am vazut cu adevarat decat din fiecare sat prin care am trecut. Am revenit in Sibiu si m-am uitat dupa ei. Par atat de indepartati si de rupti de peisajul din oras!

... am fost intr-un sat la cativa km de Sibiu. De acolo se vedeau!

Eva zilelor noastre

Nu am mai scris de ceva vreme nimic... Intre timp, toamna si-a intrat in drepturi, a reinceput munca si lupta de fiecare zi cu rutina. Iar eu ma tot gandesc in ultima perioada la cum este perceputa femeia de azi, romanca de azi, in societate.

Traim, fara doar si poate, in vremuri diferite de ceea ce insemna Romania acum cativa anisori. Femeile sunt mai emancipate, muncesc la fel de mult ca si barbatii (poate chiar mai mult, pentru ca, pe langa job-ul fiecareia, mai avem si treburile casnice de rezolvat), au intrat in politica, sunt pe posturi cheie in companii etc. Dar, din pacate, asta ne costa prea scump!

Romania este, indubitabil, o tara de misogini. Si paradoxul sta in faptul ca majoritatea femeilor gandesc despre semenele lor asa cum nu ar avea de ce sa gandeasca. Cand o femeie ajunge intr-o pozitie inalta in societate, indiferent daca e vorba despre un post de conducere sau o cariera in politica, primul gand al romanilor este ori ca postul l-a ocupat in urma anumitor favoruri acordate "mai marilor", ori ca "are pile". Nu stiu daca acest automatism este creat din invidie si este doar de suprafata sau e rezultatul unor convingeri ferme. Tind, insa, sa consider prima varianta mai plauzibila.

Insa acest aspect tine mai mult de "can-can", iar, dupa ce te supara la inceput, ajunge sa iti fie indiferent. E prea ieftin, nu e demn de luat in seama si, pana la urma, nu merita sa te cobori atat de jos ca sa il combati.

Durererea cu adevarat mare, in ceea ce inseamna pretul de a fi o e femeie cu cariera, este cu totul alta. Am ajuns sa fim, in ceea ce priveste munca, egale cu barbatii: avem si noi cariere de succes. Cariere care, insa, ne cauzeaza din ce in ce mai mult stres. Iar stresul, aceasta boala a secolului nostru, se pare ca loveste fara mila in chiar motivul pentru care existam: procrearea. Si, oricat de "barbate" am fi, sunt convinsa ca in fiecare dintre noi, mai devreme sau mai tarziu, se aude intr-o zi ticaitul ceasului biologic ce ne sopteste ca vrem sa devenim mame. Si, foarte, foarte multe dintre tinerele din ziua de azi, realizate profesional, constata ca lupta pentru cariera le-a indepartat nu o data, ci de doua ori de cel mai frumos sentiment pe care un om il poate incerca: acela de a-ti tine in brate propriul copil.

Si atunci, stau sa ma intreb daca merita. Daca nu cumva femeia simpla, pentru care faptul ca isi tine casa si isi creste copiii inseamna totul, nu este cea cu adevarat implinita. Ma intreb cu ce ne ajuta sa facem averi, sa avem cariere, sa facem shopping in Mall si apoi sa ne etalam care mai de care tinutele, sa colindam lumea in vacante, spre cele mai exotice destinatii, iar cand ajungem acasa sa fim incompleti, sa fim cel mult doi.

Multa vreme nu am inteles acest lucru. Mult timp mi-am dorit sa reusesc in cariera si ani de zile mi i-am sacrificat invatand si luptandu-ma cu un sistem greoi, in care au loc doar cei cu bani. Cand am reusit sa imi ating telul, dezamagirea a ceea ce era, de fapt, "cea mai mare dorinta" a mea a fost poate mai mare decat efortul depus. Pentru ca traim intr-o societate in care toate valorile adevarate sunt rasturnate. Si nicio facultate din lumea asta nu ne invata, din nefericire, altceva decat teorie pura, nesemnificativ aplicabila in realitate. Am inceput, incet, incet, sa imi dau seama ca nu imi doresc ca viata mea sa insemne, in primul rand, cariera. Si ca, mai presus de orice, imi doresc sa am o familie. Ceasul meu a inceput sa ticaie si ma anunta, din ce in ce mai des, ca e timpul sa completam mica noastra familie, sa o facem intreaga. Mi s-a parut initial infinit mai usor sa devin mama decat sa ajung sa practic avocatura. Hmmm..., aici m-am inselat amarnic...

Stiu ca va veni ziua aceea cand eu si sotul meu o sa ne implinim cu adevarat cel mai mare si mai frumos vis al nostru. Dar stiu, de asemenea, ca toti acesti ani in care doar speram ca se va intampla au trebuit sa treaca pentru ca nu am stiut de la inceput ce inseamna o viata implinita.

Intotdeauna mi-a placut sa cred despre mine ca sunt "cu picioarele pe pamant". Am crezut doar in ceea ce era palpabil, am vrut doar ce mi-am permis sa vreau si in orice situatie in care reusita intr-o directie a depins de imprevizibil am fost mai degraba pesimista. Nu am crezut in jumatati de masura, pentru mine totul se traducea foarte simplu in "totul sau nimic". Imi impuneam sa fiu perfecta si, la fel, le ceream de la cei din jurul meu sa fie la fel. Evident, cum perfectiunea e o notiune utopica in aceasta lume, de fiecare data sfarseam prin a fi dezamagita de propria persoana sau de oricine altcineva.

Si am gresit...

De curand am incercat sa experimentez ceva nou: sa ma las purtata de optimism, sa visez cu ochii deschisi la ceea ce imi doream, ca si cand acel "ceva" era deja al meu. Sa gandesc pozitiv si sa cred in faptul ca ti se intampla ceea ce vrei sa ti se intample. Ca oamenii au puterea de a atrage in jurul lor energie, fie ea pozitiva sau negativa, dupa cum gandesc si actioneaza pozitiv sau nu in directia viselor lor.

Si a fost cea mai frumoasa experienta pe care am trait-o pana acum! In primele zile, incercam fortat sa gandesc pozitiv. Dar in curand am inceput cu adevarat sa simt ca totul o sa fie asa cum imi doream sa fie. Asta se intampla de 2 saptamani doar, insa, oricat de ciudat poate parea, functioneaza si ma face sa ma simt alt om!

Fericirea este la indemana oricarei fiinte, cu conditia sa intizi mana si sa o chemi. Sa o simti ca fiind a ta inainte de a o avea. Acum cred aceste lucruri, care ieri mi se pareau doar amuzante.

Si mai cred ca e bine in viata sa inveti sa te bucuri sincer, natural si neconditionat de ceea ce ai. Nimeni nu are totul si nimeni nu e perfect. Insa diferenta dintre noi este data de felul in care noi ne raportam la ceea ce suntem.

Fericirea nu inseamna sa te complaci in suficienta, ci sa pastrezi un echilibru intre tine si visele tale. Cand echilibru e perfect, atunci esti fericit. Si cand, gandind la ceea ce iti doresti, esti fericit in prezent, atunci visul tau, oricat de indraznet va fi, va prinde aripi!

Credinta e in fiecare dintre noi si credinta in noi insine poate muta muntii din loc!

Ecclesia domestica...

Epuizati dupa un an plin, am hotarat, de comun acord cu a mea jumatate, sa stam o saptamana acasa, fara birou, fara telefoane de la clienti si fara sa avem un program special. Pur si simplu sa avem o saptamana domestica...

Asa ca, de luni incepand si pana duminica, nu am facut decat sa stam acasa si sa mai iesim din cand in cand la plimbare prin oras, noi doi si a noastra minune, numita Sarah... Si nici nu ne-am dat seama ca saptamana pe care ne-o alesesem pentru odihna a fost una ploioasa, friguroasa chiar. Nu ne-a deranjat cu absolut nimic timpul care amintea mai degraba de toamna decat de toiul verii...

In fiecare zi am incercat noi retete de gatit, toate mi-au iesit fenomenal... in contextul in care nu este un domeniu pe care il stapanesc neaparat, asta ca sa fiu draguta cu mine insami...

Ne-am uitat la toate filmele ramase restante de-a lungul timpului, si am revazut si retrait pentru a nu stiu cata oara nunta noastra si a finutilor nostri.

Si, apropo de ploaie, desi imi place la nebunie ploaia calda de vara, sunt foarte, foarte grijulie ca pe timp de furtuna, cu tunete si fulgere, sa fiu bine baricadata acasa, cu toate ferestrele inchise, aparatura scoasa din priza etc. Insa am fost foarte surprinsa ca, in una din aceste dimineti, trezita de tunetele si lumina fulgerelor de afara, dupa ce am constientizat faptul ca fereastra imi era larg deschisa, nu am facut decat sa zambesc, sa ma bucur de racoarea ploii si sa adorm la loc multumita...

... a fost o saptamana minunata, care mi-a reamintit ca orice paradis nu e decat o mare simplitate... Ca frumusetea unei relatii mature sta tocmai in faptul ca te-ai oprit din cautarea jumatatii si te bucur de lucruri marunte, pe care le imparti neconditionat cu cel de langa tine... Si ca, atunci cand esti alaturi de cel pe care il iubesti, e de ajuns sa fiti doar voi doi, acasa, pentru ca o saptamana normala sa se transforme intr-o oaza de iubire simpla...

Si abia acum, dupa cinci ani de la casatorie si zece ani de cand suntem impreuna, incep sa inteleg mai bine ceea ce ni s-a spus in ziua cununiei despre "ecclesia domestica" (biserica de acasa)... E o taina pe care doar anii petrecuti impreuna o poate deslusi...